Astazi hipsterita, maine spinsterita

Mi-a adus cineva aminte de Miss Havisham. Nici n-o mai cunosteam, dupa nume. E domnisoara aia batrana din Marile Sperante ale lui Dickens, care locuieste in intuneric, cu ceasurile oprite la ora nuntii demult ratate, imbracata in rochia miresei parasite si incaltata intr-un singur pantof “ exact asa cum a prins-o clipa in care inima i-a fost franta de nemernicul fost viitor sot. Apare si in filmul din ™98, doar ca acum o cheama Miss Dinsmoor si are obiceiuri ceva mai rocknroll.

Dar in esenta e aceeasi: cu inima inghetata de iubirea neimplinita, dornica sa se razbune pe tagma barbateasca si reusind pana la urma. Dar doar pentru a intelege, tardiv, cat de lipsit de sens i-a fost planul.

Mie povestea asta nu-mi place deloc. Ma refer la joaca de-a inimile frante, inaltatoarea suferinta din dragoste. E ceva care pute aici, asa cum casa donsoarei Havisham mirosea a pipi de pisica. O fi un cliseu nemuritor al artelor, de acord, si poate ca da bine intr-o carte ori intr-un film. Dar ajuns pe mana si in mintea unei femei normale, nu poate face decat rau.

Daca e sa ma intrebe cineva, suferinta din dragoste trebuia sa se rezume la Romeo si Julieta, la Tristan si Isolda, la acele povesti in care iubirea e impartasita si totusi imposibila. Sa fie accidentala, nu virala. Pentru ca sa suferi toata viata dintr-o dragoste inexistenta, sa fii malign deceptionat in dragoste, e o gogorita periculoasa, ca o statuie de marmura dedesubtul careia misuna vipere otravitoare.

***

Primul ingredient toxic din placinta inimilor ranite e aparenta virtute. Logica e simpla: suferinta creeaza virtute, nefericirea e semn de inteligenta. Iar ea, ranita, stie aceasta teorie atat de bine, incat nici nu mai verifica daca suferinta sau nefericirea sunt autoprovocate sau autointretinute “ deci evitabile “ deci masochiste “ deci imaginare. Am observat asta in atitudinea celor cateva domnisoare pe care le cunosc si care, desi au avut cu sexul opus tatonari vagi, discrete sau chiar secrete, s-au definit intr-o buna zi drept forever-broken-hearted, si-au pus insigna esecului in dragoste in piept si au inceput sa o poarte cu vanitate si aroganta pana cand a devenit prea tarziu s-o mai dea jos.

Ati vazut vreodata, in autobuz sau in metrou, un colonel in rezerva, in costumul lui de gala, privind lumea de sus si asteptandu-se sa fie tratat precum veteranii de razboi, chiar daca n-a fost in viata lui nici macar o clipa pe vreun front? Ei, cam asa si domnisoarele batrane: au pierdut o lupta si se poarta de parca ar fi castigat razboiul. E mai comod, desigur.

Culmea e ca, spre diferenta de ele, la femeile care au fost cu adevarat ranite in dragoste “ de exemplu, cele care s-au pricopsit devreme cu copii din flori sau au avut casnicii esuate “ nu am observat aceeasi voluptate a ratarii. Ele, dimpotriva, gasesc resursele sufletesti pentru a merge mai departe. Dar nu pe ele le defineste termenul de spinster, ca sa fim bine intelesi. Fetele batrane sunt cele care isi asuma calea; nu-i poti reprosa unei vaduve ca a fost parasita de barbat.

***

Si am facut deja trecerea catre a doua eroare de logica a sentimentelor, frecvent comisa de fetele in curs de a deveni batrane: romantismul.
Sa crezi in dragoste, ce poate fi mai frumos? Iar o dragoste naufragiata e, inainte de orice esec, o dragoste. Deci, ramanand fidela nobilului sentiment, domnisoara batrana crede ca ii dovedeste taria.

Greseala e usor de intuit. Nu poti sa crezi intr-o dragoste moarta, nu poti sa fii romantic doar ipotetic si la timpul trecut, cum nu iti impaiezi papagalul preferat de teama ca nu cumva sa zboare din colivie. Nu vei dovedi nimanui nimic. In plus, in timp ce tu te inchipuiesti Craiasa Zapezii, cei din jur te-au inscris in alta poveste, unde joci rolul ingrat de mama Cenusaresei. Tie ti se pare ca esti greu incercata de destin, ei te catalogheaza drept n.f. Si, mai devreme sau mai tarziu, risti sa iti dai seama ca ai facut mai mult rau decat bine si ca ai tradat tocmai lucrul in care crezusei “ exact ca Miss Havisham.

***

Iar asta e partea treia “ si ultima care imi sare in ochi: egoismul. Suferindele in dragoste ascund aproape intotdeauna o mare doza de egoism. žA ascunde e verbul perfect: uneori e atat de bine disimulat egoism, incat iti poate lua multa vreme sa-l descoperi pe sub straturile groase de filantropie sau activism. Egoismul are, totusi, un semn dupa care il poti identifica cu precizie, chiar inainte de a se manifesta ca atare: frica. O sa sar peste argumentatie, filosofii s-au ocupat deja cu asta, dar sa stiti ca asa merg lucrurile: in timp ce curajul poate fi semn de egoism sau de altruism deopotriva, frica il defineste, intotdeauna, pe cel care traieste doar pentru sine.

Or, in esenta ei, domnisoara batrana este foarte fricoasa. Ea se teme ca dragostea, daca ar reveni, ar putea sa o raneasca din nou. Din cauza asta prefera sa arda campurile si sa otraveasca fantanile in calea oricarui posibil nou cuceritor. Uneori face asta inconstient si cu credinta ca este inofensiva si ca nu isi face rau decat siesi. Se minte singura: fie ca e vorba de parinti, de rude sau de prieteni dragi, exista in jurul fiecaruia din noi cateva persoane pe care le vom dezamagi fugind de lume. Iar dezamagindu-le, le provocam suferinta. Acceptand asta sub scuza ca žnu e treaba lor, suntem egoisti.

***

Legat de titlu, nu l-am pus intamplator, chiar daca, in primul rand, mi-a placut rima. Cred sincer ca urbanele din ziua de azi, hipsteritele predispuse la a complica lucrurile, au cele mai mari sanse de a deveni spinsterite. Pentru ca malformatia sentimentala despre care am vorbit e preponderent culturala, nu sociala. Spre diferenta de alte cazuri, in care trendul majoritar dauneaza sanatatii psihice, asta e una dintre situatiile in care nevoia emo-hipstereasca de a apartine unei minoritati nefericite nu se justifica absolut deloc. Sa fii ranit in dragoste e o drama care nu este si nici trebuie sa fie accesibila oricui isi propune asta. Altfel, ca sa ma intorc de unde am plecat, Romeo ÅŸi Julieta n-ar mai fi devenit niciodata celebri.